Urcușul spre Foncebadon a foste destul de plăcut față de ce avusesem în ultimele zile. Plăcut, în sensul de răcoare, ploi intermitente și vânt de ne lua pe sus uneori. Chiar zicem ca dacă spaniolii ar opri din ventilatoarele alea mari instalate pe varfurile munților, ar fi mult mai bine. Oricum, vreme de mers mult mai bună decât în Meseta.
Focebadon e un fel de Bâlea Lac. Doar că de o cabană are trei. Noi ne-am cazat la prima, iar gazda ne-a spus ca la celălalt hostel putem găsi un român. Nu am dat prea multă importanță, până n-am auzit cantându-se fado din vecini. Erau pritenii portughezi, pe care-i găsise Joao mai devreme.
Îl găsim și pe Iustin, un moldovean din Humulești care pe lângă accentul autentic a adus cu el si vreo 50 de perechi de ciorapi de lână "făcuți de babele din sat".
A doua zi dis de dimineață terminăm de urcat până la crucea de fier, unde lăsăm piatra pe care am cărat-o de la inceputul drumului.
Coborârea e mai grea decât ne așteptam, pentru că e destul de abruptă și are bucăți mari de grohotiș.
Noroc că seara ne prinde în Pomferrada - un fel de Zalău de la ei. Nu pentru oraș neapărat, care e frumușel, cât pentru faptul că fac cel mai bun orujo (blanco sau ierbas) din Spania.
- Posted using BlogPress from my iPhone
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu